Canalul Mortii - Valentin Hossu Longin Cd2
- 11 years ago
Planul de construire a Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost aprobat în iulie
1949, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, dar abia peste un an, la 23
martie 1950, s-a emis decretul nr. 75 al Marii Adunări Naţionale de
organizare şi funcţionare a canalului. Lucrările au început în forţă. Până în
vara lui 1953, pe albia canalului se aflau mii de voluntari atraşi de lozinci,
precum „Fiecare muncitor poate deveni un erou”. Oamenii sărăciţi de război
căutau aici un posibil El Dorado. Pe lângă voluntari, au fost aduşi o sută treizeci şi cinci de mii de deţinuţi, „efective”, cum erau denumiţi în documentele
vremii. Canalul a fost început de Gheorghiu-Dej şi terminat de Ceauşescu,
printr-o metodă comunistă cunoscută, de a trimite la muncă forţată specialişti
din toate domeniile. Stalin construia la fel Canalul Volga-Don.
Se ştie că, înainte de a fi o cale de transport fluvial, canalul a fost conceput să fie mormânt, un „mormânt al reacţiunii române”, aşa cum îl definise
mulţi ani mai târziu, într-o apreciere „obiectivă” a istoriei, Gh.GheorghiuDej. De-a lungul a şaizeci şi cinci de kilometri au fost instalate, în luna mai a
anului 1950, cele paisprezece lagăre de exterminare prin muncă forţată. Peste
o sută de mii de oameni au fost aduşi aici ca vitele de povară, bărbaţi şi
femei, tineri şi bătrâni, preoţi, ofiţeri, profesori universitari, elevi şi studenti,
ţarani răzvrătiţi în procesul cooperativizării forţate. Canalul trebuia să se
bizuie numai pe munca fizică, de sclavi, a miilor de deţinuţi politici.
Lozincile sunt cele cunoscute din alte lagăre cu sârmă ghimpată: „Construim
canalul fără burghezie şi contra burgheziei”, „Construim canalul, construim
socialismul”, „Cu partidul nostru tare, tragem Dunărea la mare”. Robia de la
canal a fost asemuită, pe drept cuvânt, cu robia ridicării piramidelor, o uriaşă
suferinţă umană, în care mii de morţi au fost înghiţiţi de colinele de pământ
ale ucigaşului canal.
C.T.D.: Rostul arestărilor din acea perioadă nu era acela de a condamna la un
anumit număr de ani, deci a scoate din circuitul civic, cetăţenesc, nişte oameni
indezirabili, ci era acela de a extermina. În afara cordonului format de securişti şi a
gardianului care însoţea fiecare cordon, fiecare brigadă era condusă de un brigadier,
care era unul dintre cei mai feroce criminali. Acest brigadier nu era niciodată lipsit de
o coadă de lopată. Ritmul era infernal, nu puteai să schiţezi nici gestul să îţi ştergi de
pe frunte sudoarea care îţi intra în ochi... „Dă-i, dă-i, dă-i până mori!”: acesta era
sloganul. Au fost nenumărate cazuri în care oamenii au fost loviţi până au fost ucişi
acolo, în frontul de lucru, sau au fost oameni care s-au aruncat între vagoane cu
capul în jos şi au murit loviţi de tampoanele vagoanelor. Deci, cei care nu mai
rezistau recurgeau şi la asemenea mijloace...
(După Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii.
O istorie care nu se învaţa în şcoală,Humanitas, 2007: 259-264)
1949, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, dar abia peste un an, la 23
martie 1950, s-a emis decretul nr. 75 al Marii Adunări Naţionale de
organizare şi funcţionare a canalului. Lucrările au început în forţă. Până în
vara lui 1953, pe albia canalului se aflau mii de voluntari atraşi de lozinci,
precum „Fiecare muncitor poate deveni un erou”. Oamenii sărăciţi de război
căutau aici un posibil El Dorado. Pe lângă voluntari, au fost aduşi o sută treizeci şi cinci de mii de deţinuţi, „efective”, cum erau denumiţi în documentele
vremii. Canalul a fost început de Gheorghiu-Dej şi terminat de Ceauşescu,
printr-o metodă comunistă cunoscută, de a trimite la muncă forţată specialişti
din toate domeniile. Stalin construia la fel Canalul Volga-Don.
Se ştie că, înainte de a fi o cale de transport fluvial, canalul a fost conceput să fie mormânt, un „mormânt al reacţiunii române”, aşa cum îl definise
mulţi ani mai târziu, într-o apreciere „obiectivă” a istoriei, Gh.GheorghiuDej. De-a lungul a şaizeci şi cinci de kilometri au fost instalate, în luna mai a
anului 1950, cele paisprezece lagăre de exterminare prin muncă forţată. Peste
o sută de mii de oameni au fost aduşi aici ca vitele de povară, bărbaţi şi
femei, tineri şi bătrâni, preoţi, ofiţeri, profesori universitari, elevi şi studenti,
ţarani răzvrătiţi în procesul cooperativizării forţate. Canalul trebuia să se
bizuie numai pe munca fizică, de sclavi, a miilor de deţinuţi politici.
Lozincile sunt cele cunoscute din alte lagăre cu sârmă ghimpată: „Construim
canalul fără burghezie şi contra burgheziei”, „Construim canalul, construim
socialismul”, „Cu partidul nostru tare, tragem Dunărea la mare”. Robia de la
canal a fost asemuită, pe drept cuvânt, cu robia ridicării piramidelor, o uriaşă
suferinţă umană, în care mii de morţi au fost înghiţiţi de colinele de pământ
ale ucigaşului canal.
C.T.D.: Rostul arestărilor din acea perioadă nu era acela de a condamna la un
anumit număr de ani, deci a scoate din circuitul civic, cetăţenesc, nişte oameni
indezirabili, ci era acela de a extermina. În afara cordonului format de securişti şi a
gardianului care însoţea fiecare cordon, fiecare brigadă era condusă de un brigadier,
care era unul dintre cei mai feroce criminali. Acest brigadier nu era niciodată lipsit de
o coadă de lopată. Ritmul era infernal, nu puteai să schiţezi nici gestul să îţi ştergi de
pe frunte sudoarea care îţi intra în ochi... „Dă-i, dă-i, dă-i până mori!”: acesta era
sloganul. Au fost nenumărate cazuri în care oamenii au fost loviţi până au fost ucişi
acolo, în frontul de lucru, sau au fost oameni care s-au aruncat între vagoane cu
capul în jos şi au murit loviţi de tampoanele vagoanelor. Deci, cei care nu mai
rezistau recurgeau şi la asemenea mijloace...
(După Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii.
O istorie care nu se învaţa în şcoală,Humanitas, 2007: 259-264)