Daniel Briciu - Acuzatorul! POEZIE
- 7 years ago
Ne-apropiem de ziua cea binecuvântată
când vom zbura la Tatăl în stol de porumbei,
când vom privi pe norul de slavă scânteiată
pe Cel ce-a smuls la viaţă şi neamuri şi iudei.
Şi totuşi noi, aleşii acestei generaţii,
în pragul întâlnirii cu Mirele Divin,
tot parcă nu cunoaştem, noi cei chemaţi, noi fraţii,
ameţitoarea slavă a harului deplin.
*
Cândva, mai sus de ceruri, la Tronul de Lumină
ce-l poartă heruvimii sub arc de curcubeu,
au fost chemaţi odată în sfat frăţesc să vină
toţi cei trimişi în larguri ca fii de Dumnezeu.
Sclipea în sfera sfântă veşmântul lor feeric,
pe când Isus, la dreapta, privea spre Suveran.
Iar undeva, din goluri, cu haină de-ntuneric,
purtând un sac de suluri, venea-ncruntat Satan.
"De unde vii, Satana?" l-a întrebat Prea-Naltul.
"De pe planeta Terra." "O... te-ai uitat la Iov?
Neprihănit ca dânsul şi drept nu-i nimeni altul!
Şi tu mi-l scrii zadarnic în negrul tău hrisov!"
Şi-a dat răspuns Satana: "Ştiu eu?... Aşa să fie?
Îţi poartă el respectul cu gând smerit, blajin?
Sau pentru-atâtea daruri, atâta bogăţie,
atât amar de turme de care câmpu-i plin?
Dar ia întinde-Ţi mâna şi-atinge-Te de-avere,
atinge-Te de carne şi lasă-l gol şi frânt!
Şi vei vedea cum omul, cu ultima-i putere.
Te va huli în faţă pe margini de mormânt!
O, bietul om! Ţărână... O umbră-nşelătoare.
Un rob pe care-l cumpăr la cel mai ieftin preţ.
Aceasta Ţi-e făptura ce merită-ndurare?
Ai semănat nădejde şi-ai secerat dispreţ!
De ce mai ţii, Stăpâne, pământul pe orbită,
când sulul Legii Tale e tot mai terfelit?
Coloane de păcate le scriu într-o clipită
şi clipa următoare rodeşte întreit!"
Aşa vorbi Satana. Şi-apoi, pe îndelete,
el arătă prăpădul ce-neacă tot ce-i sfânt.
Şi, sprijinindu-şi vorba pe sute de versete,
ceru-n sfârşit osânda întregului pământ.
Cu feţe întristate l-a ascultat Soborul.
Vai, ce venin, ce ură era în tot ce-a spus!
Dar dacă-n orice inimi lovea acuzatorul,
mai greu decât oricine era lovit Isus!
Căci El era Cuvântul care-a chemat Lumina,
care-a luat ţărână şi-a plăsmuit pe om.
Şi-acum cerea vrăjmaşul ca preţ la toată vina,
mai mult decât blestemul din Deuteronom!
*
De-atunci trecură secoli ca nori peste catarguri.
Şi într-o zi, un înger trimis din înălţimi
chemă din nou toţi fiii lui Dumnezeu din larguri
la Tronul de Lumină ce stă pe heruvimi.
Dar în înalta sferă era o sărbătoare,
o voioşie sfântă, un freamăt de nespus!
Pe miile de chipuri erau sclipiri de soare
şi-un Rai de bucurie pe faţa lui Isus!...
Cântând un psalm de slavă cu inima ferice,
Isus privea spre Tatăl Cel fără de-nceput.
Şi mâinile Lui sfinte aveau o cicatrice,
un semn scăldat în raze cum nu s-a mai văzut...
Dar iată... vechea umbră cu vinele contururi...
acum cu ochi de groază, cu pas şovăitor,
Satan, ducând în spate un negru sac de suluri,
din nou urcă din goluri şi se-arătă-n Sobor.
"De unde vii, Satana?" brazdă un glas tăria.
"De pe planeta Terra..." răspunse crunt Satan.
"O... ai văzut... pe Petru, pe Ştefan, pe Maria?
Ce sfântă-i Magdalena! Ce-nflă
când vom zbura la Tatăl în stol de porumbei,
când vom privi pe norul de slavă scânteiată
pe Cel ce-a smuls la viaţă şi neamuri şi iudei.
Şi totuşi noi, aleşii acestei generaţii,
în pragul întâlnirii cu Mirele Divin,
tot parcă nu cunoaştem, noi cei chemaţi, noi fraţii,
ameţitoarea slavă a harului deplin.
*
Cândva, mai sus de ceruri, la Tronul de Lumină
ce-l poartă heruvimii sub arc de curcubeu,
au fost chemaţi odată în sfat frăţesc să vină
toţi cei trimişi în larguri ca fii de Dumnezeu.
Sclipea în sfera sfântă veşmântul lor feeric,
pe când Isus, la dreapta, privea spre Suveran.
Iar undeva, din goluri, cu haină de-ntuneric,
purtând un sac de suluri, venea-ncruntat Satan.
"De unde vii, Satana?" l-a întrebat Prea-Naltul.
"De pe planeta Terra." "O... te-ai uitat la Iov?
Neprihănit ca dânsul şi drept nu-i nimeni altul!
Şi tu mi-l scrii zadarnic în negrul tău hrisov!"
Şi-a dat răspuns Satana: "Ştiu eu?... Aşa să fie?
Îţi poartă el respectul cu gând smerit, blajin?
Sau pentru-atâtea daruri, atâta bogăţie,
atât amar de turme de care câmpu-i plin?
Dar ia întinde-Ţi mâna şi-atinge-Te de-avere,
atinge-Te de carne şi lasă-l gol şi frânt!
Şi vei vedea cum omul, cu ultima-i putere.
Te va huli în faţă pe margini de mormânt!
O, bietul om! Ţărână... O umbră-nşelătoare.
Un rob pe care-l cumpăr la cel mai ieftin preţ.
Aceasta Ţi-e făptura ce merită-ndurare?
Ai semănat nădejde şi-ai secerat dispreţ!
De ce mai ţii, Stăpâne, pământul pe orbită,
când sulul Legii Tale e tot mai terfelit?
Coloane de păcate le scriu într-o clipită
şi clipa următoare rodeşte întreit!"
Aşa vorbi Satana. Şi-apoi, pe îndelete,
el arătă prăpădul ce-neacă tot ce-i sfânt.
Şi, sprijinindu-şi vorba pe sute de versete,
ceru-n sfârşit osânda întregului pământ.
Cu feţe întristate l-a ascultat Soborul.
Vai, ce venin, ce ură era în tot ce-a spus!
Dar dacă-n orice inimi lovea acuzatorul,
mai greu decât oricine era lovit Isus!
Căci El era Cuvântul care-a chemat Lumina,
care-a luat ţărână şi-a plăsmuit pe om.
Şi-acum cerea vrăjmaşul ca preţ la toată vina,
mai mult decât blestemul din Deuteronom!
*
De-atunci trecură secoli ca nori peste catarguri.
Şi într-o zi, un înger trimis din înălţimi
chemă din nou toţi fiii lui Dumnezeu din larguri
la Tronul de Lumină ce stă pe heruvimi.
Dar în înalta sferă era o sărbătoare,
o voioşie sfântă, un freamăt de nespus!
Pe miile de chipuri erau sclipiri de soare
şi-un Rai de bucurie pe faţa lui Isus!...
Cântând un psalm de slavă cu inima ferice,
Isus privea spre Tatăl Cel fără de-nceput.
Şi mâinile Lui sfinte aveau o cicatrice,
un semn scăldat în raze cum nu s-a mai văzut...
Dar iată... vechea umbră cu vinele contururi...
acum cu ochi de groază, cu pas şovăitor,
Satan, ducând în spate un negru sac de suluri,
din nou urcă din goluri şi se-arătă-n Sobor.
"De unde vii, Satana?" brazdă un glas tăria.
"De pe planeta Terra..." răspunse crunt Satan.
"O... ai văzut... pe Petru, pe Ştefan, pe Maria?
Ce sfântă-i Magdalena! Ce-nflă