Copilăria lui Ion Iliescu :Era vară, umblam mai mult în chiloți, nu ne-mbrăcam în timpul zilei
- 9 years ago
A marcat România postdecembristă. A declanșat pasiuni pro și contra. Înainte de toate, însă, Ion Iliescu a fost Ionel Iliescu, un băiețel care s-a născut la Oltenița, în 1930, pe vremea când monarhia conducea România.
Ion Iliescu: Așa cum mă apreciau bunicii, eram un copil cuminte. Nu eram un copil năbădăios și ranchiunos și mofturos. Încă din copilărie, am asimilat o mică disciplină a vieții.
A crescut fără părinți. Cel care l-a învățat ce este important în viață a fost bunicul din partea tatălui. Un om simplu, gospodar și cu o mulțime de talente neașteptate.
Ion Iliescu: Fiu de țăran din Ulmeni. Care a făcut doar 4 clase elementare. Dar, așa cum scriu și-n carte, el a avut scrierea cea mai frumoasă din familie.
Om modest, fără carte multă, Vasile Iliescu a ținut ca nepotul lui să învețe. A fost cea dintâi persoană care l-a inițiat pe Ionel în tainele scrisului, înainte ca acesta să aibă vârsta de școală.
Ion Iliescu: Făcuse rost de o tăbliță din ardezie, cu creion la fel, și seara stătea cu răbdare, lângă mine, să mă ajute să scriu literele. Primul meu învățător, de fapt, a fost bunicul.
Copilul a crescut într-o casă fără electricitate, apă curentă și canalizare. Cu toate astea, bunicii au reușit să-i dea nepotului sentimentul că nu-i lipsește nimic.
Ion Iliescu: Nu visam foarte mult, pentru că, în ciuda modestiei în care trăiam, totuși bunicii erau niște oameni foarte harnici. Și casa noastră nu era una care să-mi displacă. Din contră. Era o casă tip vagon, cu vreo 5 camere, cu o prăvălie spre stradă, deși nu am avut niciodată comerț. Deși, într-o vreme, bunicul făcuse ceva grădinărit și, când o duceam mai greu, vindea ceva legume.
Dacă bunicul era responsabil cu legumele, florile se aflau în împărăția bunicii.
Ion Iliescu: Era un rai al florilor, în curtea noastră. Plus câțiva copaci: era un gutui mare care domina curtea și aveam gutui întotdeauna, de aia am rămas cu slăbiciunea aceasta față de dulceața de gutui, pe care bunică-mea o făcea foarte bună. Dar și-acum am acasă dulceață de gutui!
Bunica se ocupa și de orătănii, în vreme ce bunicul avea grijă de animalele... cu greutate.
Ion Iliescu: Se mai ocupa întotdeauna să fie o scroafă cu purcei. El era foarte priceput la scopit vierii și era folosit, de asemena, la tăiatul mieilor de Paște.
Oltenița copilăriei, unde Ion Iliescu a locuit până la vârsta de 8 ani, era un orășel sărăcăcios și prăfuit. Însă copiii găsesc întotdeauna ceva care să-i bucure.
Ion Iliescu: Oltenița avea farmecul ei pentru copilul care eram. În primul rând, era port la Dunăre. Și atunci era un port activ. Deci unul dintre spectacolele interesante pentru noi era să mergem să vedem cum se încarcă și se descarcă șlepurile.
Și-apoi era Argeșul, era locul de scăldat. Era o zonă de scăldat, o plajă, era un cot al râului, unde făcuse o plajă naturală, acolo era raiului scăldatului în perioada de vară.
Mai exista ceva care năștea pasiuni printre puștii din Oltenița anilor '30.
Ion Iliescu: Zmeul era o mare atr
Ion Iliescu: Așa cum mă apreciau bunicii, eram un copil cuminte. Nu eram un copil năbădăios și ranchiunos și mofturos. Încă din copilărie, am asimilat o mică disciplină a vieții.
A crescut fără părinți. Cel care l-a învățat ce este important în viață a fost bunicul din partea tatălui. Un om simplu, gospodar și cu o mulțime de talente neașteptate.
Ion Iliescu: Fiu de țăran din Ulmeni. Care a făcut doar 4 clase elementare. Dar, așa cum scriu și-n carte, el a avut scrierea cea mai frumoasă din familie.
Om modest, fără carte multă, Vasile Iliescu a ținut ca nepotul lui să învețe. A fost cea dintâi persoană care l-a inițiat pe Ionel în tainele scrisului, înainte ca acesta să aibă vârsta de școală.
Ion Iliescu: Făcuse rost de o tăbliță din ardezie, cu creion la fel, și seara stătea cu răbdare, lângă mine, să mă ajute să scriu literele. Primul meu învățător, de fapt, a fost bunicul.
Copilul a crescut într-o casă fără electricitate, apă curentă și canalizare. Cu toate astea, bunicii au reușit să-i dea nepotului sentimentul că nu-i lipsește nimic.
Ion Iliescu: Nu visam foarte mult, pentru că, în ciuda modestiei în care trăiam, totuși bunicii erau niște oameni foarte harnici. Și casa noastră nu era una care să-mi displacă. Din contră. Era o casă tip vagon, cu vreo 5 camere, cu o prăvălie spre stradă, deși nu am avut niciodată comerț. Deși, într-o vreme, bunicul făcuse ceva grădinărit și, când o duceam mai greu, vindea ceva legume.
Dacă bunicul era responsabil cu legumele, florile se aflau în împărăția bunicii.
Ion Iliescu: Era un rai al florilor, în curtea noastră. Plus câțiva copaci: era un gutui mare care domina curtea și aveam gutui întotdeauna, de aia am rămas cu slăbiciunea aceasta față de dulceața de gutui, pe care bunică-mea o făcea foarte bună. Dar și-acum am acasă dulceață de gutui!
Bunica se ocupa și de orătănii, în vreme ce bunicul avea grijă de animalele... cu greutate.
Ion Iliescu: Se mai ocupa întotdeauna să fie o scroafă cu purcei. El era foarte priceput la scopit vierii și era folosit, de asemena, la tăiatul mieilor de Paște.
Oltenița copilăriei, unde Ion Iliescu a locuit până la vârsta de 8 ani, era un orășel sărăcăcios și prăfuit. Însă copiii găsesc întotdeauna ceva care să-i bucure.
Ion Iliescu: Oltenița avea farmecul ei pentru copilul care eram. În primul rând, era port la Dunăre. Și atunci era un port activ. Deci unul dintre spectacolele interesante pentru noi era să mergem să vedem cum se încarcă și se descarcă șlepurile.
Și-apoi era Argeșul, era locul de scăldat. Era o zonă de scăldat, o plajă, era un cot al râului, unde făcuse o plajă naturală, acolo era raiului scăldatului în perioada de vară.
Mai exista ceva care năștea pasiuni printre puștii din Oltenița anilor '30.
Ion Iliescu: Zmeul era o mare atr