Manastirea Hadambu
- 11 years ago
După unele documente domnești, voievodul Gheorghe Ghica (1658-1659) i-a dăruit în februarie 1659 boierului grec Iani Hadâmbul, fost chelar, un loc "în pădurea Iașilor, la Dealul Mare", pentru a construi o biserică cu hramul "Nașterii Precistei și Născătoarei de Dumnezeu". Un apropiat al domniei, boierul avea câteva moșii în județele Iași și Vaslui, numai în Iași având 22 dughene, locuri de case, pivnițe de piatră pe Ulița Mare, case în Târgul vechi de jos.[2]
Boierul Iani Hadâmbu a zidit această biserică pe locul unui schit mai vechi, cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae". [3] Acest lucru reiese și din pisania veche în care se spune că Iani Hadâmbul a reînnoit o biserică, numai anumite părți din zidărie fiind construite din nou.
Deasupra ușii de la intrarea în biserică se află o pisanie în limba slavonă, dăltuită în piatră, cu următorul conținut: "Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, a înnoit și făcut această biserică dumnealui Iani Hadâmbul, în Codrii Iașilor, la Dealul Mare, unde este hramul Nașterii Precistei și Născătoarei de Dumnezeu, în zilele lui Io Ghiorghe Ghica Voievod, în anul 7168 (1659), septembrie 8".
Mănăstirea care s-a numit "Hadâmbu", după numele ctitorului ei, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica și zidurile sunt construite din piatră de carieră sub forma unei fortărețe, din cauza acelor vremuri vitrege când năvăleau turcii și tătarii, prădând mănăstirile. Ansamblul mănăstiresc vechi cuprindea biserica, stăreția veche, zidul de incintă (cu trei turnulețe de colt rotunde) și turnul-clopotniță prin care se face intrarea în incintă.
De-a lungul existenței sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului și vicisitudinilor istoriei. Așezământul monahal a fost închinat de la început Patriarhiei Ierusalimului, aflându-se în această dependență până la secularizarea averilor mănăstirești (1863). Schitul a fost prădat de două ori: în anii 1661 și 1671. Patriarhul Hrisant Notaras (1707-1731) al Ierusalimului a pus Mănăstirea Hadâmbu sub ascultarea Mănăstirii "Sfântul Sava" din Iași (închinată și ea la Ierusalim), care administra averile din Moldova ale Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Ulterior, începând de prin anul 1734 Mănăstirea de pe Dealul Mare este amintită în documente ca metoh al Mănăstirii Galata (închinată și ea Sfântului Mormânt). Biserica a fost reparată în anul 1780, după ce a fost pusă sub administrarea unei epitropii.[3]
La Mănăstirea Hadâmbu au viețuit mai multe generații de călugări greci până la promulgarea legii privind secularizarea averilor mănăstirești închinate (decembrie 1863) de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Ca urmare a acestei legi, monahii greci au fost obligați să părăsească mănăstirea.
Complexul monahal a rămas în părăsire timp de peste 70 ani.
Boierul Iani Hadâmbu a zidit această biserică pe locul unui schit mai vechi, cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae". [3] Acest lucru reiese și din pisania veche în care se spune că Iani Hadâmbul a reînnoit o biserică, numai anumite părți din zidărie fiind construite din nou.
Deasupra ușii de la intrarea în biserică se află o pisanie în limba slavonă, dăltuită în piatră, cu următorul conținut: "Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, a înnoit și făcut această biserică dumnealui Iani Hadâmbul, în Codrii Iașilor, la Dealul Mare, unde este hramul Nașterii Precistei și Născătoarei de Dumnezeu, în zilele lui Io Ghiorghe Ghica Voievod, în anul 7168 (1659), septembrie 8".
Mănăstirea care s-a numit "Hadâmbu", după numele ctitorului ei, este un complex monastic fortificat, defensiv, construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica și zidurile sunt construite din piatră de carieră sub forma unei fortărețe, din cauza acelor vremuri vitrege când năvăleau turcii și tătarii, prădând mănăstirile. Ansamblul mănăstiresc vechi cuprindea biserica, stăreția veche, zidul de incintă (cu trei turnulețe de colt rotunde) și turnul-clopotniță prin care se face intrarea în incintă.
De-a lungul existenței sale, Mănăstirea Hadâmbu a fost supusă mereu eroziunii timpului și vicisitudinilor istoriei. Așezământul monahal a fost închinat de la început Patriarhiei Ierusalimului, aflându-se în această dependență până la secularizarea averilor mănăstirești (1863). Schitul a fost prădat de două ori: în anii 1661 și 1671. Patriarhul Hrisant Notaras (1707-1731) al Ierusalimului a pus Mănăstirea Hadâmbu sub ascultarea Mănăstirii "Sfântul Sava" din Iași (închinată și ea la Ierusalim), care administra averile din Moldova ale Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Ulterior, începând de prin anul 1734 Mănăstirea de pe Dealul Mare este amintită în documente ca metoh al Mănăstirii Galata (închinată și ea Sfântului Mormânt). Biserica a fost reparată în anul 1780, după ce a fost pusă sub administrarea unei epitropii.[3]
La Mănăstirea Hadâmbu au viețuit mai multe generații de călugări greci până la promulgarea legii privind secularizarea averilor mănăstirești închinate (decembrie 1863) de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Ca urmare a acestei legi, monahii greci au fost obligați să părăsească mănăstirea.
Complexul monahal a rămas în părăsire timp de peste 70 ani.